Noi nu vorbim despre moarte

Noi nu vorbim despre moarte. Și dacă o facem, aducem în discuție moartea altora, dar aproape niciodată propria moarte decât pictată șters în scenarii ipotetice asezonate cu glume absurde.

Moartea mi-a roit constant în cap în ultimele luni și asta pentru că s-a mutat tot mai aproape de existența mea. Așa că mi-am pus întrebarea: oare noi de ce nu vorbim despre moarte? Am întrebat mai mulți oameni din jur dacă lor li s-a vorbit vreodată despre ea, dacă acest subiect a tronat în discuțiile de familie, dacă a apărut în trăncănelile la drum lung cu mașina sau în orice colț de conversație cu vreun prieten sau coleg de muncă. Inutil să menționez că răspunsul a fost mereu nu, cum de altfel mă și așteptam. Tot ce pot spune este că și eu îngroș rândurile celor care n-au avut parte de astfel de discuții deși ar fi trebuit.

Nu apucasem să împlinesc 8 ani și deja pierdusem doi verișori, pe Romina și Ovidiu. Ea a murit din cauza leucemiei, iar el din cauza unei boli autoimune. Dacă cu Romina nu mai am vreo amintire de când trăia, nu am uitat liniștea de care a fost înconjurată la înmormântare, rochia albă ce o făcea să arate ca o păpușă într-o cutie și degetele ei pline de inele colorate. Avea 6 ani când a murit, iar după ce am stat și am privit-o cum doarme în micul sicriu, am pornit împreună cu bunica și ceilalți verișori spre pădure ca să căutăm mure și ciuperci. Intenționat nu am fost duși la cimitir, dar nici până în ziua de azi nu am aflat ce s-a întâmplat după plecarea noastră.

Pe Ovidiu mi-l amintesc mai clar deoarece am împărțit același apartament cu două camere timp de două luni pe când eu eram în clasa I, iar el era cu doar 5 luni mai mare decât mine. Îmi aduc aminte de durerea lui prin sunetele surde pe care le scotea zilnic și cât de brutală a fost boala cu corpul lui firav de copil. Mintea mea a refuzat să înregistreze conștient orice amintire de la înmormântarea lui, dar acum stă alături de Romina, în cimitirul din vârful dealului de la Huseni. Deși n-am apucat să împărțim prea multe jucării, râsete sau jocuri inventate, amândoi au rămas în continuare verișorii mei din cer, care veghează asupra noastră, cei care încă suntem aici pe pământ.

Pe măsură ce am înaintat vertiginos spre perioada adolescenței apoi a maturității, moartea era și este mereu prezentă în cotidian, dar nu și în vorbe. Iar acum, în timp ce scriu, îmi adresez din nou aceeași întrebare: oare noi de ce nu vorbim despre moarte?

Sunt o mare iubitoare de cuvinte și ador să îmbogățesc frazele cu nuanțe și umbre, la fel cum artistul alege cele mai vii culori pentru următorul tablou. Dar ce am sesizat negreșit când vine vorba de moartea unei personalități, știrea are variațiuni dintre cele mai fistichi: a trecut în neființă, a plecat spre lumină, s-a stins din viață și lista continuă. Ce anume ne ține sau, mai precis, ce anume ne lipsește pentru a spune lucrurilor pe nume? A muri este un verb greu de pronunțat, însă orice sintagmă similară am alege, rezultatul este același. Însă noi nu vorbim despre moarte deoarece în sinea noastră sperăm să fim veșnic tineri. Dacă nu fizic, măcar imaterial, lăsând în lumea aceasta ceva, orice: copii, case, averi, fapte, amintiri sau emoții, ca să simțim că nu am poposit degeaba pe peronul vieții.

Rememorez cu furie cuvintele rostite la o înmormântare care mi s-au agățat de creier cu gheare însetate de corb și mă zdruncină de fiecare dată când le aud: nu trebuie să plângi, s-a dus într-un loc mai bun. Jur că dacă cei 7 ani de acasă și jena n-ar fi mai mari decât furia care mă cuprinde la auzul acestei propoziții, aș urla din toți rărunchii: să te duci dracului! Deși plânsul ce se manifestă la pierderea unui suflet drag activează zone din capul pieptului pe care nu știam că le pot simți, e un act atât de necesar. Dar noi nu vorbim despre moarte deoarece ne deranjează jalea, suferința și doliul purtat de cei care nu au încotro.

Reiau tastele la bătaie după o pauză de rumegat o idee. Gândesc ce gândesc și totuși mă surprind mirându-mă ca proasta în timp ce scriu despre toate acestea cum suferința incomodează atât de tare. Dar cum să nu fie așa când până și râsul sau fericirea par să fie afronturi personale aduse celorlalți? Șșșt, n-auzi? Mai încet că deranjezi! Pe cei triști cu fericirea ta sau pe cei fericiți cu tristețea ta. Nu râde, că iriți. Nu plânge, că incomodezi.

Însă noi nu vorbim cu adevărat despre fericire. Și cu atât mai puțin despre moarte. Căci dacă am face-o, ne-ar izbi în plin deciziile sau oamenii din trecut cu care n-am făcut deloc pace, situațiile inconfortabile în care încă mustim și visuri pentru care credem mereu că mai avem timp. Chiar dacă am vorbi despre ea, tot am simți durerea sfâșietoare la fiecare amintire, cu fiecare lacrimă, în fiecare ceas. Însă cred că aducând-o în discuțiile noastre ne-ar da o nouă perspectivă nu doar asupra unui eveniment iminent, ci ne-ar consolida viziunea despre viața care încă mai curge prin noi, timpul care pare mereu suficient și dorințele care încă ne pulsează în piept.

Hai totuși să vorbim despre moarte deoarece, așa absurd cum sună, moartea face parte din viață. A mea, a ta și a tuturor.