Type and press Enter.

A fi sau a nu fi suficientă?

Simt că de mult nu m-a străfulgerat un gând atât de acut ce se cerea alcătuit pe hârtie ca azi. În timp ce apa călâie mi se scurgea pe piele, cuvintele mi se împleteau în minte și întrebările săltau din toate părțile. Abia așteptam să ies de la duș pentru galopul iminent al degetele pe tastatură. Mi-era dor de un imbold atât de puternic, însă ideea ce mi se contura în minte îmi zgândărea glandele lacrimale. În primă instanță îmi era groază să-mi dezgolesc iar sufletul pe foaie, dar puterea vulnerabilității e cel mai dulce nectar pe care-l gust de ceva vreme încoace. Plus de asta, în 2021 am decis că unul din cuvintele primordiale după care-mi voi trăi toate minutele viitoare este conectarea. Cu sinele, cu natura și cu cei din jurul meu. Iar cei care vor avea suflet să simtă această conexiune, se vor cuibări mai aproape festinului literelor ce tocmai a început.

Am fost mult timp chinuită de o groază ce părea că-și va găsi sfârșitul în același timp cu-al meu. Și nu, nu vorbesc metaforic. Credeam că o să fiu îngropată împreună cu această obsesie, aceea că nu voi fi niciodată suficient de. Bună, deșteaptă, feminină, creativă, frumoasă, împlinită și lista se poate lungi până la poalele munților Himalaya. Am crescut auzind deseori că puteam mai mult. Și de prea multe ori cuvintele nerostite întăreau și mai abitir acest tablou. Placa aceasta mi-a răsunat în interior încât am ajuns să cred sfințește noul meu adevăr. Credeam cu fiecare fibră că nu voi fi suficient de bună indiferent ce aș alege să fac, iar această pecete avea să-mi distorsioneze realitatea într-atât de tare încât am ajuns să nu mai fiu suficient de nimic nici măcar pentru mine.

Gândindu-mă retrospectiv la toate experiențele și oamenii care au fost sau mai sunt în viața mea, știu sigur că au fost momente în care mi s-a spus și că am făcut destul, că am fost suficientă. Dar ajunsesem să internalizez atât de acut acel nu ești, încât toate aprecierile au țâșnit pe lângă mine cu viteza unei stele căzătoare. Pe lângă credința profundă că nu sunt, adunam și frustrarea că fac, dar că n-o să ajung niciodată să fiu. Mai credeam, iar pentru această credință împart vina cu propria-mi naivitate, că perfecțiunea există și că eu o voi atinge.

M-am oprit din scris să recitesc ultimele rânduri și am râs. Râd (foarte des) de mine și de lucrurile pe care le credeam cândva. Sper ca la 80 de ani să citesc aceste articole și să râd și mai copios, amintindu-mi ce minte crudă aveam la 31 de ani. Tastând îmi dau seama că de fapt scriu material umoristic pentru sine, ceea ce nu e rău. Asta îmi amintește și de un citat: Diavolul, spirit mândru, nu suportă să râzi de el. Să revenim, totuși, la prima câmpie pe care am început să zburd ca un ied adolescentin.

Chiar dacă într-o lume paralelă (ori virtuală) perfecțiunea există, realitatea m-a lecuit de mirajul ei. Deși menirea pentru care am venit în această lume mi-e încă străină, sunt convinsă că nu m-am născut pentru a fi vreun ceas elvețian, o prințesă modernă sau perfecțiunea întruchipată. Și totuși, unele lecții s-au prins de mine cum se prinde zăpada de pământul la +10 grade Celsius. A fi sau a nu fi suficientă a fost o luptă care s-a desfășurat de când memoria a intrat în uzanță și a izbucnit violent pe terenul lui 2020. Nu doar că m-a lăsat pe sec cu energia, lacrimile și îndârjirea, dar șansele de izbândă pe care mi le preconizam erau la fel de vii ca o moarte clinică. La nivel teoretic știam lecția, că nu voi fi niciodată suficient de pentru nimeni dacă eu nu-mi sunt mie de ajuns. Dar emoționalul meu se zbătea ca știuca în chiuvetă și refuza să vadă realitatea (din lipsă de oxigen, aș adăuga).

Nu știu tu cum ești, dar dacă nivelul logicii coincide cu cel emoțional ești în drum spre fericirea neprihănită destinată muritorilor de neînlocuit. Îmi era limpede că dacă nu le pun în balanță, o să-mi ratez șansa la fericire. Și deși multe sunt lucrurile pe care le las să treacă pe lângă mine fără să clintesc măcar un deget, fericirea n-aveam de gând s-o las să-mi scape pentru nimic în lume. Nu mă consider o persoană prea ambițioasă, dar dacă mintea mi se încolăcește pătimaș în jurul unui țel, cerul altor galaxii mi-e limita. Și-așa mi-am început călătoria spre interior, acolo unde aveam să descopăr acest balaur cu șapte capete care apărea și-mi prăjea încercările doar ca să mă îndârjească și mai aprig.

N-o să fabulez prea mult pe această direcție, nu vreau să te aduc pe culmile plictisului. Deși mă vedeam cândva singura nefericită care resimte atât de acut acest crez, știu că nu am fost unica. Prea mulți din noi am crescut crezând că nu suntem suficient de, așa că voi încăleca pe-o șa și voi sublinia că munca de a smulge toate rădăcinile unei credințe atât de vechi nu-i ușoară, după cum sper că bine știi și tu. Din fericire am avut parte de ajutor în a radiografia acest adevăr și mi-e clar că încă mai am urmele rădăcinii lui pe sub piele. Sper că la fel cum mi s-a întâmplat mie, deceniile ți-au scos în drum lecțiile de care aveai nevoie, oameni care să oglindească o altă față a ta și capacitatea de a-ți reconfigura traseul.

Astăzi sunt pe un drum care-mi furnică inima de încântare și care mă invită să mă văd mai obiectiv, ceea ce știu că-mi va aduce o perspectivă mai reală și infinit mai sănătoasă. Nu atât pentru cei care mă privesc, cât pentru momentele în care eu voi privi spre mine. Așa am prilejul să văd bunele și relele întocmai de frumoase ori urâte cum sunt. Și mă îmbrățișez pentru că am aterizat în lume cu setările corespunzătoare, dar că m-am și clădit exact așa cum vreau să fiu: deloc perfectă, însă incredibil de suficientă. Pentru oricine? Clar nu. Dar pentru mine, sigur. Și asta mi-e de ajuns.

“My mission, should I choose to accept it, is to find peace with exactly who and what I am. To take pride in my thoughts, my appearance, my talents, my flaws and to stop this incessant worrying that I can’t be loved as I am.” – Anaïs Nin

foto: Dana Moica

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *