Type and press Enter.

Întâlnire cu furia

Ieri mi-au stăruit ochii pe o sintagmă nouă de care nu mai auzisem, dar care a prins un contur foarte rapid în mintea mea: analfabetism emoțional. Fără a fi nevoie să parcurg un drum neuronal prea lung, sinapsele mi-au pictat un tablou limpede în minte: suntem într-o luptă foarte strânsă cu Bulgaria pentru „câștigarea” primului loc de la coadă când vine vorba de analfabetism funcțional în UE. Aproape 50% din populația țării noastre poate să citească, dar nu poate să înțeleagă o idee, să își exprime propria opinie, ca să nu-i menționez pe cei 10% din cei 50% care nici măcar nu sunt capabili să o formeze.

De la analfabetism funcțional mintea mea a făcut un salt la cel emoțional și m-am scuturat la gândul înfricoșător că procentul este unul cu mult mai mare când vine vorba de ceva intangibil: emoțiile. Spun înfricoșător deoarece comparațiile sunt foarte similare când vine vorba de capabilități sau, mai exact, de lipsa lor. Un analfabet funcțional folosește până la maximum 200 de cuvinte pe zi, în timp ce o persoană intelectual dezvoltată ajunge să folosească în jur de 2000 de cuvinte în aceleași 24 de ore. Ca imaginea de ansamblu să fie întregită, important de menționat este că spectrul actual (și în continuă modificare) de cuvinte ale limbii române trece de 65.000 de cuvinte.

Rămânând la realitatea din grădina propriei țări, mă reîntorc la spectrul emoțiilor pe care un om le poate experimenta de-a lungul unei vieți și mă întreb cât de multe (re)cunoaștem? Deși un studiu realizat în septembrie 2017 scoate la iveală un număr de 27 de emoții, părerile sunt împărțite și fiecare parte își are dreptatea. Unii spun că lista este incompletă, alții spun că lista e mult extinsă și emoțiile de bază sunt doar 8. Cert este că analfabetismul emoțional nu doar că ne împiedică să recunoaștem aceste emoții în ceilalți, dar ne face incapabili să le identificăm în noi, să le înțelegem atunci când se declanșează și să le gestionăm într-un mod sănătos.

N-am stat niciodată să mă gândesc la câte emoții am experimentat și cu atât mai puțin la câte sunt ele ca număr, dar în ultimii ani mi-am chestionat stările. Ce simt în acest moment? Aceasta este întrebarea pe care mă învăț să mi-o adresez, urmată de o alta: de ce mă deranjează această situație/persoană/afirmație? E un exercițiu pe care mi-l impun ca să mă ajute să mă înțeleg mai bine, dar asta nu înseamnă că este întotdeauna confortabil. De curând am rememorat o emoție pe care mi-am înăbușit-o de prea multe ori, furia. Deși conform aceluiași studiu menționat mai sus, furia nu apare ca emoție în lista celor 27, eu o consider extrem de puternică. Unii ar fi de părere că la baza ei ar sta frica, dar la cum am experimentat-o eu până în prezent cred că substratul ei combină mai multe emoții ce acționează ca un cocktail Molotov.

Perioada de stat acasă mi-a deschis multe cătune ale propriei persoane și multe altele încă stau ferecate și ascund balauri de care fie nu știu, fie pe care mi-e prea frică să-i înfrunt singură. Așa am decis, de vreme ce nu mai am nicio problemă în a cere ajutor, să-mi încep vizitele la psihoterapeut. Deși sunt la început de drum, în una din sesiunile trecute am descuiat ușa în spatele căreia clocotea furia. Lacul de lavă în care se scălda era atât de încins încât șuvoaie și-au făcut cărare prin crăpăturile de sub ușă, invadând și alte încăperi în care rezidau calitățile dulci, rumene, înălțătoare, pozitive. Ochii ei înflăcărați cu care mă pândea din umbră m-au paralizat și momentele de furie care erau încă vii în mine, au ieșit la suprafață.

În timp ce stăteam pe canapeaua din cabinet, lăsam furia să-mi acapareze fiecare centimetru din corp și-mi simțeam sângele cum clocotește în vene. Cuvintele mi-au ieșit pe gură la fel cum lava se revarsă din vulcan și plânsul mi-a alterat tonul vocii. Am lăsat toată furia episodului retrăit să mă acapareze și pe măsură ce înaintam în cuvinte, mă calmam. După ce potopul verbal s-a domolit, respirația mi-a revenit la normal, lacrimile mi s-au oprit și am simțit o răcoroasă ușurare.

Discuția urmată mi-a oferit o nouă perspectivă asupra furiei, una care a contrazis tot ceea ce știam despre ea până în acel moment. Abia atunci înțelegeam că vulcanul care clocotește în noi când ne înfuriem se activează pentru că ceva e nedrept. Față de noi, față de ce i se întâmplă unei persoane abuzate, unui animal maltratat, unei țări sau a unui mapamond. Înțelegeam că activarea ei nu activează automat și violența, că furia este scânteia care pune schimbarea pe roate și că exprimarea ei se poate face într-un mod sănătos pentru toate părțile implicate dacă respectul este prezent în conversație.

Întreaga sesiune m-a făcut să privesc înapoi în văgăuna în care se ascundeau ochii înflăcărați ai furiei, ca să scoată la lumină o altă față a ei. Una care se activează când cineva este nedrept cu mine, una care mă ajută să îmi apăr ideile, să îmi revendic drepturile pe care le am (și pe care orice om în această lume le are) și care mă pune pe șina schimbării.

Chiar dacă în trecut nu mi-am dat voie să-mi exprim furia în multe din momentele în care am resimțit-o, m-a determinat să fac schimbări în viața mea. Am ieșit din relații, am lăsat în urmă joburi, am încheiat prietenii și m-am descotorosit de obiceiuri care mă împiedicau să fiu cea care sunt. Am pornit pe un drum în care vreau să deschid toate ușile ferecate și să învăț să trăiesc cu toate emoțiile blamate de societate, considerate rele și aducătoare de etichete pe care doar o minte cioplită le-ar putea făuri. Mi-e foarte teamă de tot ce aș putea să descopăr dacă sap prea adânc, dar în același timp sunt nerăbdătoare să văd unde mă va duce acest nou drum și cum îmi va fi clădită existența din viitor.

Las pe finalul acestei călătorii literare un singur îndemn: descoperă-te! Vei fi uimit de esența pe care o vei găsi în tine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *