Type and press Enter.

Smida Jazz Festival și un cumul nesfârșit de stări

A trecut o săptămână. Corpul, grijile și bucuriile s-au mutat la unison cu limbile ceasului. Dar mintea îmi călătorește la fel de ușor înapoi încât îmi pune prezentul pe pauză. A trecut o săptămână de la Smida Jazz Festival și fără să vreau măcar (sau poate chiar vreau), mă întorc constant acolo, în munții Apuseni.

Smida m-a găsit acum 2 ani printr-o simplă recomandare și abia anul acesta am reușit să mă afund cu toate simțurile în ceea ce înseamnă cu adevărat un festival de jazz. De mai bine de un an am dat sfară-n țara virtuală despre ce urma să se întâmple în weekendul ce tocmai a trecut, iar împreună cu Maria ne-am pus cortul, sacii de dormi și nerăbdarea în mașină și-am luat-o la drum pentru cea de-a treia ediție a Smida Jazz Festival.

Pe măsură ce ne apropiam de Smida și semnalul de la telefon pălea, m-a cuprins o stare de neliniște. Acum, la întoarcere, când m-am reconectat virtual la toate rețelele de socializare, mi-am adus aminte de seninătatea din replica unui domn în timp ce mă vedea că mă chinui să dau un telefon:

– Stai liniștită, că oricum aici n-ai semnal.

Am fost oricum, numai liniștită nu. Nu mai aveam mijloace de-a mă conecta cu oamenii prin intermediul postărilor, story-urilor sau fotografiilor surprinse într-un loc atât de frumos. Așa că am făcut ce orice om forțat de împrejurări ar face. Mi-am lăsat telefonul deoparte și treptat mi-am dat seama că sunt acolo. În prezent. Nu într-o bulă virtuală, nu în like-uri și commenturi trecute sau în așteptări de reacții viitoare. Poate sună ciudat, la fel cum mi se pare chiar și mie acum scriind aceste rânduri, dar mi-am reamintit cum se trăiește în prezent.

Această împrejurare (deloc nouă, dar de mult îngropată în memorie) mi-a oferit un amalgam încântător de stări. Pe lângă jazzul de calitate, aerul proaspăt de munte și poveștile aflate, m-am întors mai bogată datorită oamenilor pe care i-am cunoscut, a momentelor pe care le-am împărtășit, a râsetelor care s-au stins odată cu răsăritul soarelui dar care au repornit după prima gură de cafea. Am cântat împreună, am tremurat de frig împreună, am povestit vrute și nevrute și am împărtășit mici gânduri care au vulnerabilități gravate în ele.

Mi-a plăcut fiecare moment, artiștii care au urcat pe scenă, fiecare om în felul lui special de-a fi și absolut fiecare oră din cele 26 petrecute între dus și întors. Smida mi-a reamintit să mă reconectez cu natura, dar mai ales cu oamenii de lângă mine. Mi-a oferit o stare de liniște, muzică de calitate și amintiri care vor rămâne cu mine pentru mult timp.

Smida Jazz Festival, îți mulțumesc pentru această porție sănătoasă de prezent și pentru toți oamenii întâlniți datorită ție! Să ne vedem cu bine și anul viitor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *