Type and press Enter.

Putere și vulnerabilitate

Trupul. Învelișul nostru atacat de boli, obiecte ascuțite, timp este într-o continuă degradare și modificare. De multe ori mecanismul care îl activează îi reface structura până în cea mai microscopică fibră, alteori, unele semne rămân pe viață.

Sufletul. Esența noastră crudă supusă prejudecăților, fricilor, cuvintelor proprii sau a celor venite din exterior ne slăbesc, ne întăresc sau ciuruiesc structura emoțională. Vulnerabilitatea trupului și a sufletului.

Mi-e bine. Citesc o carte. Una nouă. Am intrat iar în librărie fără o țintă anume și am plecat cu o carte. Nu am căutat-o, nu știam de existența ei. Dar m-a prins într-un cârlig invizibil înainte să ies pe ușă. Nu m-au oprit în loc nici titlul, nici autorul, ci coperta și culoarea liniștitoare. Și senzația că această întâlnire îmi va face bine. Ciudat și liniștitor cum ne intersectăm cu părți din noi atunci când căutăm mai puțin. Ori, inconștient, suntem într-o căutare continuă. O căutare ce funcționează după aceleași principii ca respirația. Doar când uiți de tine poți să te concentrezi cu adevărat pe respirație, cea pe care nu o sesizezi cu zilele, săptămânile. Tind să cred că și căutarea funcționează după aceleași principii. Interesant gând. Zâmbesc.

Mi-e bine. Atunci când scriu descopăr tot mai multe despre mine. Descos câte un fir, dau la o parte un strat și mi se deschide în față o mare de trăiri. Atunci când scriu descopăr tot mai multe despre ce mă înconjoară. Atunci când scriu, alții pot vedea mai clar în mine. Mă îngrozește dezgolirea emoțională în fața cititorului, dar iubesc prea mult senzația de libertate pe care degetele mele o capătă când am butoanele negre sub buricele degetelor. Și atunci mai scriu un pic. Un pic mai mult.

Deși insesizabilă, las o amprentă în spate. Pe tastatură și pe fiecare cuvânt scris care se lipește apoi de retină. Unele cuvinte sunt tăiate în Z. Altele fac un drum de la ochi spre minte, sunt disecate și puse la păstrare sau aruncate în groapa de gunoi a minții. Scriu mai repede la calculator decât o fac pe hârtie. Ori, mai degrabă, simt mult mai adâncă și dureroasă tăietura pe hârtie decât delete-ul de pe tastatură. Cam așa sunt și cuvintele rostite. Chiar dacă ele pot fi acoperite de scuze și păreri de rău, rămân pe o foaie invizibilă a sufletului.

Mi-e bine. Uitându-mă în spate la zgura strânsă în ultimii ani, sunt mândră să constat că pâcla de urât nu mi-a acoperit sufletul. S-a mai zdrobit pe alocuri, dar prin acele crăpături intră acum aerul proaspăt al realității, cel care mă ține mai aproape de pământ, dar cu un vârf de frunte printre nori. Mi-e dor de o nouă călătorie cu avionul. Mi-e dor de zvâcnirea sufletului și de emoția stomacului. De toate stările de entuziasm și de emoția descoperirii unei alte bucăți de lume. O altă bucată din mine.

Am îmbrățișat odată un copac. Mi-e dor de el. Și mi-e dor de căldura lui. Ca și cum toate îmbrățișările din lume s-ar fi concentrat în acea clipă în scoarța lui bătrână. Îmi place bătrânețea și nu mă sperie gândul că mușc din ea cu fiecare zi care trece. Nu mi-e frică să îmbătrânesc, mi-e doar teamă să nu adun prea multe regrete. Sper să mă vindec. De frici, de angoase și de urât. Mă am pe mine și dacă învăț să îmi îngrijesc cu înțelepciune sufletul, voi fi tot mai bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *