Type and press Enter.

O grădină cu flori

Bine și rău. Alb și negru. Maxim și minim. Mic și mare. Urât și frumos.

Câte din sutele de activități pe care le întreprindem, oameni pe care îi întâlnim, sentimente care se trezesc în noi sau visuri pe care le plămădim merg înspre una din extremele consacrate?

Așa și așa. Jumătăți de măsură. Între. Semi. Nici da, nici nu. Nicicum.

Câte momente din viața unui om se alcătuiesc din jumătăți, din așa și-așauri? Câte din zilele noastre nu sunt între, zvâcnirile noastre semi, dorințele noastre nici prea, prea, nici foarte, foarte?

Mă întreb, cum se poate întreba orice om curios de pe acest pământ, de ce tânjim după extremități și mâncăm pământul când nicicumurile ne taie calea? Desigur, extraordinarul e pus pe-un piedestal pe care ne-am sui repede dacă s-ar înființa un egal între noi. Și da, cum ni s-ar îmbiba inima-n exaltare de ne-ar privi alții de jos în timp ce noi am respira un aer mai rarefiat și rafinat. Și ce ne-am mai rostogoli cu sete în atenție de ne-ar prinde întunericul de-un picior și ne-ar trage după el în hăul din care s-a ridicat. Dar mă întreb, iar, mă mai refer oare la om sau la egoul omului?

Multe, îmbârligate și neprevăzute sunt căile domnului. Da, tot la ego mă refer. Și n-o să pretind că știu toate aceastea de la un prieten, am și eu un ego acasă. Îmi stă-n creștet, mă-nghiontește pe unde apucă și urlă mai tare ca bocitoarea la gura mormântului. La-nceputuri, pe când am făcut cunoștință, s-a-nfățișat ca un cavaler pe-un motor cu sute de cai. N-a venit simplu, pe-un singur cal, n-a vrut să-mi creeze falsa impresie ca-ș fi o prințesă. Mi-a rostit câteva cuvinte dulci, cum numai egoul știe s-o facă, pentru că în toți anii în care mă-nălțam, m-a studiat. Și cum nu reușisem să mă-nalț prea mult (nici fizic, dar nici psihic), a intrat în decor.

La fel ca orice puștoaică ce căuta atenție și validare, m-a învățat cum să mă comport, ce armură să-mbrac și cum să răspund celor care fie aveau un ego dar nu știau încă cum anume să-l folosească, fie aveau unul pe care știau întocmai cum să-l folosească. Și cum anii au tot trecut, egoul meu nu doar că mă învăța pe mine, dar învăța și el la rândul lui din tot ceea ce vedeam amândoi în jurul nostru.

Cine spune că inteligența artificială învață repede, n-a luat în calcul egoul.

Stereotipuri, prejudecăți, norme impuse de unii pentru alții, răni nevindecate și poleite cu obiecte, cuvinte grele adunate din gurile și sufletele altora, toate au șlefuit fața egoului. Dacă pare că fiecare ego se-mbracă diferit dar e în esență la fel, acesta este motivul. Când am devenit conștientă de forța care mă mâna să fac anumite lucruri, să gândesc unele gânduri, să înfăptuiesc diverse porniri, am conștientizat că era mâna puternică a egoului care băga pumnul în gura voinței și-a intuiției. Începusem să știu ce e mai bine pentru mine să fac, să spun, cum să acționez, dar cumva intrasem în bucla aceasta care mă-nvârtea de mă năucea și am ținut-o așa mulți ani. Dar de la a ști până la a face e un drum lung, cam cât de mult străbați de la conștientizare până la acceptare.

Acum. Egoul meu e la fel de prezent, stă agățat de-o ureche și-abia așteaptă să mă arunc în vâltoarea nebună pe care a creat-o special după trupul, chipul, asemănarea și fricile mele. Și trebuie să recunosc negreșit că alegerea blândeții în fața egoului este de multe ori un efort. Uneori îmi iese, alteori mă înfrânge. Iau fața copilului îmbufnat, îmi încrucișez mâinile la piept și umerii-mi cad artistic.

Norocul meu stă în procesul de scotocire interioară pe care l-am învățat în ultimii ani după ce mi-am luat câteva șuturi usturătoare în partea dorsală. Stau, întreb, răspund evaziv. Întreb iar pe-un ton iritat, răspund cu vocea copilului certat, expir. Inspir, întreb răbdător, răspund sincer, răsuflu ușurată. N-a fost așa greu, nu? Ba da, a fost greu că egoul și-a băgat iar nasul. Acum însă îl iau de mână și îl târâi cu forța după mine, într-o lume interioară mai curată și mult mai aerisită.

Mi-e greu să mă pun singură la zid în bătaia puștii, dar o fac conștient și asumat. Iar după ce o fac, respir mai din plin și o idee mai ușor. Iar în afară de interviurile care au în prim-plan oameni minunați pe care-i întâlnesc, cel mai corect și veritabil mod de-a diseca o trăire este când o scot din inimă și să o răsfir printre rânduri. Ca și cum aș semăna bucățele de suflet pe-un petec de pământ. Într-o zi o să am o grădină, sper să am mereu tăria necesară să scot buruienile și răbdare să las florile să crească fiecare în ritmul propriu.

Îți doresc și ție o grădină precum ți-e sufletul. Să o sădești cu speranță, să o îngrijești cu răbdare și să o ferești de tot ce o poate distruge așa cum știi tu cel mai bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *