Type and press Enter.

Lada cu zestre a generațiilor trecute

Care este moștenirea pe care părinții noștri ne-o oferă la venirea noastră în lume?

Oare de unde să încep? Cu moștenirea genetică și cu gropițele din obraji, cu forma nasului, cu lungimea și arcuirea fiecărui deget de la picioare? Cu simpla culoare schimbătoare a ochilor în funcție de intensitatea luminii care se reflectă în ei? Cu semne și alunițe replicate în cel mai mic amănunt, cu ticuri fizice sau cu trăsături de caracter care ar face orice părinte să decrete: al meu e.

Dar când vine vorba de frici, neliniști, traume, anxietăți, preconcepții și valori strâmbe? Pe acestea de ce nimeni nu le revendică? Să le fie străine celor care ne-au dat viață deoarece nu le identifică în ei sau vina resimțită în fața acestui adevăr nerostit este prea mare ca să fie recunoscută? Ori pur și simplu această zestre a fost cea pe care au primit-o ei la rândul lor și n-au stat o clipă să-i conteste existența, impactul sau veridicitatea? Îmi ridic aceste întrebări deoarece stând pe canapeaua terapeutului am înțeles atât de multe. Una din multele conștientizări: să mă uit în direcția potrivită.

Venim în lume cu o moștenire prestabilită involuntar și în funcție de cât de adânc cercetăm în noi de-a lungul maturității noastre numerice, ne îmbrăcăm metaforic cu toate hainele găsite în lada cu zestre sau devenim selectivi și păstrăm doar acele lucruri care ne pun în valoare, care ne ajută în șiragul anilor. Acele lucruri care ne fac mai agreabili nu doar în reflexia unei oglinzi, ci înfrumusețează și cotloanele lăuntrice ale minții.

Cine e responsabil pentru tot ceea ce alegem să perpetuăm? Vă invit să vă îndreptați atenția spre sine, dar să vă priviți cu blândețe. Nu suntem responsabili pentru ceea ce primim, suntem însă responsabili pentru ceea ce alegem să dăm mai departe. În toată această introspecție emoțională am realizat că am fost extrem de norocoasă ca drumul să-mi fie croit astfel. Să am o structură care este predispună la deconstrucție și reconstrucție. Să am parte de oameni care prin acțiunile lor să-mi agraveze sau oblojească rănile. Să am șansa să găsesc ajutor atunci când îl cer. Să fiu omul potrivit la locul potrivit. Să am sădite în minte frici, anxietăți și scenarii teribile care să mă epuizeze până la furie și care să mă împingă la o reconfigurare a traseului. Cred că oricine este predispus să pornească în aventura propriei cunoașteri, dar nu oricine are parte de o aliniere a evenimentelor sau contextelor ca să pornească hotărât la drum.

Și așa cum nouă s-ar putea să nu ni se întâmple această aliniere perfectă întreaga viață, ce ne face să credem că părinții sau părinții părinților noștri au avut parte de cadrul propice? Este, până într-un anumit punct, mai simplu să îi învinuim pe ei. Dar am trimite la judecată persoanele greșite și în noi nu s-ar clinti nimic. Spre ce? Spre un mâine cu mai puține temeri, spre o înțelegere mai profundă a sinelui. Spre acceptarea a ceea ce a fost. Spre o optică mai blândă asupra celorlalți. Spre priceperea propriilor emoții, spre iubire și încredere de sine.

În timp ce scriu aceste rânduri, mi se conturează în minte viața ca o sală de tribunal. În interiorul ei, rânduri-rânduri de oameni, de-o parte și de alta a incintei. Toți își țintesc ochii asupra intrării.

Să intre inculpatul!

Într-un trecut nu foarte îndepărtat, în calitate de inculpată, aș fi simțit cum judecă fiecare cută a hainelor, fiecare clintire involuntară a corpului și m-aș fi simțit mică, mică de tot. Aș fi resimțit dezaprobarea din ochii lor și mi-ar fi fost frică să înaintez. Dar privindu-mă acum la intrarea în sală, îmi surprind spatele drept, zâmbetul liniștit și o siguranță de sine ce până nu demult mi-era străină.

Acum câteva luni inima mi-ar fi încremenit de teamă la intrarea judecătorului în sală și mi l-aș fi imaginat ca fiind un om de sex nedefinit, cu trăsături desprinse din filmele de groază și cu cel mai strâmb mod de-a mă privi. Gloata de jurați care l-ar fi acompaniat ar fi reprezentat, pe rând, preconcepțiile pe care societatea încearcă să ni le insufle zilnic. Judecătorul mi-ar fi retezat orice cuvânt și mi-ar fi refuzat categoric dreptul la un avocat. S-ar fi ridicat impunător și greoi și m-ar fi acuzat pe nedrept pentru tot ceea ce am gândit, spus, făcut sau visat, dar și pentru tot ceea ce aș fi îndrăznit să cred că pot înfăptui în viitor. Derâderea în care aș fi căzut m-ar fi nimicit și m-aș fi ghemuit ca un făt în burta mamei, căutând adăpost sau măcar un dram de compasiune.

Dar azi îmi imaginez judecătorul intrând în sală și înțeleg de ce la apariția lui o stupoare uriașă mi-ar fi lovit moalele tâmplelor. Când oare am devenit eu însămi judecător? În ce lume poate să fie judecătorul una și aceeași persoană cu cel care stă pe scaunul acuzatului? Și în ce context și mai ciudat, avocatul să fiu tot eu? Înaintând prin procesul cunoașterii de sine, de la o săptămână la alta am aflat răspunsul la aceste nedumeriri. Mereu puteam deține chiar eu aceste roluri, doar că le-am permis altor oameni să ia locul judecătorului sau avocatului. M-am supus orbește la ceea ce-mi șopteau alții, la ceea ce credeam că se vrea de la mine. O clipă n-am stat să mă întreb: eu de ce anume am nevoie de la mine? Ce îmi doresc?

Mereu am crezut că preconcepțiile, metamorfozate aici în trupuri de jurați, există ca să îmi îngreuneze viața, nu ca să mă provoace să văd dincolo de ele. Dar din nou am înțeles că pot să mă las mistuită de ceea ce cred ceilalți despre mine sau să le respect dreptul de a alege ceea ce vor să creadă fără ca părerile lor să atârne grele pe umerii mei. Și poate cel mai inconfortabil gând care mi-a străbătut țeasta a fost că acel judecător nedrept și nemilos am fost tot eu. Un judecător care a învățat după manualele greșite în toți acești ani luând ca reper doar ce se vede din exterior la ceilalți. M-am judecat după regulile altora, crezând că nevoile și dorințele noastre sunt identice. M-a durut să conștientizez cât de aspră am fost cu mine și cum mi-am ciuntit sinele cu fiecare vorbă grea pe care mi-o aruncam.

Astăzi sala de judecată este luminoasă și în ea se află doar o oglindă. Le-am dat liber spectatorilor, am invitat politicos preconcepțiile să părăsească încăperea și am devenit una cu cel judecat, avocatul și judecătorul. Nu sunt mereu dreaptă cu mine, mai am de învățat. Cum să verbalizez gândurile care îmi roiesc în minte. Cum să recunosc stările care-mi acaparează carnea. Cum să mă cert cu blândețe și să aștept rigurozitate în ceea ce întreprind. Cum să mă apăr de gândurile fără resort personal. Cum să accept când greșesc.  Că nu voi fi perfectă și asta este perfect în regulă. Că vor fi momente când înțelepciunea va trebui să ia locul primului imbold. Că vocea mea nu mă va arunca în groapa singurătății. Că am dreptul să nu cred și să cercetez.

Încă mai am multe obiecte de scos din lada cu zestre și, sper eu, timp ca să le analizez în tihnă pentru a decide ce vreau să păstrez și de ce mă pot despărți fără resentimente. Chiar dacă preconcepțiile își mai ițesc capul pe ușă, iar oamenii mă mai urmăresc iscoditori prin geam, azi nu le mai declar război vădit. Cu fermitate îi poftesc pe drumul lor și mă reîntorc la mine. Zestrea care mi-a fost încredințată la naștere este doar prima piatră din temelia mea de om, dar nu definește zestrea pe care aleg să o dau mai departe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *