Type and press Enter.

Îmbătrânești. Ți-e frică?

Cum arată îmbătrânirea?

Cărțile Ileanei Vulpescu vorbesc mai fățiș sau mai ascuns despre neînduplecata îmbătrânire a corpului și despre groaza simțită când acest proces pune stăpânire pe fiecare celulă. Mi-e greu să înțeleg această groază vis-a-vis de procesul natural al trecerii corpului prin timp. Dar totuși nu pot să nu mă întreb dacă îmbătrânirea îmi pare mai puțin înspăimântătoare deoarece carnea mea, tânără fiind, nu resimte încă alaiul cu care anii mărșăluiesc spre mine?

Iar când artrozele, sclerozele, neputința și urâțenia trupului te prind din urmă, ajungi să te urăști? Adică toată viața ta ți-ai iubit de fapt tinerețea, și nu sufletul? Toată viața a fost o mare înșelătorie în care impresia iubirii de sine a fost neclintită? Și acum, când descopăr iubirea de sine și îi simt gustul dulceag, să cred că de fapt nu fac decât să-mi iubesc corpul, iar mintea nu? Sufletul cui îl lași dacă iubirea de sine nu este decât o adorație a corpului? Și cum faci să te deștepți din această capcană a anilor pentru a nu-ți urî bătrânețea, trupul și neputința în anii în care tinerețea devine doar un vis prins printre amintiri și fotografii?

Îmi revine în minte Piața Unirii, cu dalele spălate de ploaia măruntă de martie și de discuția cu o prietenă dragă atât mie, cât și teatrului timișorean. În dezbaterile purtate deasupra unei cafele îmi mărturisea cât de frică îi este de îmbătrânire. Dacă mi-ar fi fost dat să o ascult doar, aș fi crezut că îi este neclară linia dintre scena teatrului și cea a vieții, însă fixația din ochii ei albaștri m-a tulburat. Nu mai văzusem până atunci cum arată frica în fața timpului și nu crezusem că ceva atât de natural poate fi într-o egală măsură atât de înspăimântător. Gândurile care îmi răsăreau în minte au dilatat noțiunea timpului, drumul spre casă mi-a fost mai lung decât în alte zile, însă mi-am dorit atunci un singur lucru: să nu las aceeași frică să-mi umbrească viața, cafelele băute în companie plăcută, discuțiile cu mine, zilele, bucuriile.

Frica, indiferent de coarda pe care o atinge, ne tulbură și destabilizează. Și cu cât mai multe corzi se strunesc deodată în mintea noastră, cu atât mai gălăgioasă este simfonia dezastrului interior. O simfonie lipsită de orice armonie suportabilă. Și ducând mai departe metafora, mă reîntorc în sala de concert, în interiorul minții proprii și realizez că unicul dirijor suntem noi. Ne putem alege cu grijă fiecare instrument din orchestră, putem stabili propriul ritm și avem posibilitatea să armonizăm notele între ele pentru un rezultat suportabil, dacă nu chiar melodios. Cu mult exercițiu orice este posibil, chiar și dirijarea unei orchestre în timp ce înveți notele și solfegiul.

Ciudat gând, dar așa cred că funcționează și viața: dorința de a o savura pe deplin crește pe măsură ce exersezi mecanica mestecatului, înveți cum să te vindeci de anumite răni sufletești în timp ce altele se deschid în hăuri dureroase pe același pat de carne și ești prins între a accepta sau respinge îmbătrânirea ireversibilă a trupului în vreme ce te ajunge din urmă, indiferent că o fi ea mai sprintenă sau doar devii tu mai încet. Încă n-am purtat suficiente dezbateri interne pentru a-mi stabiliza acceptarea pe care o vreau pentru dezvoltarea unei armonii interioare, dar timpul încă e de partea mea.

Cert este că privirii îi stă mai bine când i se oglindește viitorul în iris, iar inimii când se bucură pe deplin de moment. Că în fond, cam asta suntem: un viitor cu trecut cuprins într-un moment prezent.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

2 comments

  1. Cind te gândeşti că nu toată lumea are privilegiul de a îmbătrîni, mai primeşti o nouă perspectivă.

    1. Da, foarte adevărat 🙂