Type and press Enter.

Frânturi. Frământări.

A fost o vreme, o prea îndepărtată și cumva mereu actuală vreme, în care m-am pierdut în oameni. Mi-am pierdut fibre de suflet, hăuri de iluzii și puțin câte puțin din ceea ce nici nu știam că sunt. Acum mă pierd mai mult în nori. Nu ca să mă răsfir, ci ca să mă reîntregesc. Îmi pierd privirea, dar valuri noi de speranță în adie peste umeri. Îmi pierd gândurile doar că să mă reîntorc spre mine și să mă cufund mai adânc în propria-mi esență.

În fiecare seară cerul e diferit, iar norii care îl împodobesc nu contenesc să mă uimească. Cum se face că natura n-are nicio frântură azi din ceea ce-a avut ieri. Chiar și soarele strălucește diferit în fiecare zi. Sau poate că strălucirea lui e aceeași, dar percepția noastră e în fiecare zi alta. Oare zilele care ni se par la fel sunt de fapt așa pentru că noi nu ne-am schimbat deloc azi față de noi cei care am fost ieri? Se poate ca o zi să fie identică cu cealaltă? Stărui că nu.

Ce diferită mă simt azi față de mine, cea de acum un an, cea de alaltăieri. Altul este exteriorul. Diferite sunt circumstanțele. Însă nu fac neapărată referire la ceea ce se poate vedea cu ochiul liber. Mă refer la ce stă prins în interiorul pielii. Și la cea pe care o descopăr zi de zi. Oare o să ajung să mă descopăr cândva complet? Să-mi cunosc în această viață toate fațetele? Să mă știu pe de-a-ntregul? De ce am impresia că doar așa voi fi vrednică de iubire? Oare mi-e frică să nu-mi fie dinăuntrul mai urât decât frumos și-abia după ce balanța înclină mai mult într-o parte să mă conving incontestabil de faptul că sunt vrednică de iubire. Sunt?

Uneori îmi pierd capul în atât de multe întrebări care cred că nu-mi fac mereu bine. Tind să cred, deși nu aș vrea să fie adevărat, că oamenii care nu își pun atât de multe întrebări sunt mai fericiți. Sunt? Când nu te pierzi printre atât de multe semne de întrebare, ești mai fericit? Sau fericirea adevărată o poți cunoaște doar atunci când le știi pe toate, bune și rele, și poți decide apoi unde te situezi? Dar care este limita? Câtă bucurie și groază trebuie să cunoști într-o viață ca să ai certitudinea că ai cunoscut extremele? Nu este aceasta cea mai mare (dez)amăgire a vieții? Și sunt oare într-o continuă căutare a fericii sau a împlinirii?

Atât de multe întrebări. Cu atât mai puține răspunsuri. Credeam îndelung că răspunsurile trebuie să le găsesc în exterior. Și am ajuns să cred că acolo le găsim pe multe dintre ele. Dar nu le recunoaștem. Nu plecăm urechea decât atunci când sunt și în noi, atunci când rezonăm pe deplin cu ele. Ciudată conștientizare. Minunată chiar. Să îți dai seama că de fapt ai răspunsurile în tine. Doar că trebuie să le cauți neîncetat în exterior ca să le recunoști în tine.

Ce gând eliberator!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *