Type and press Enter.

Când devii femeie? Când devii bărbat?

În versiunile clasice de proprie etichetare apărute după vârsta de douăzeci și un pic de ani, m-am ferit să mă definesc sau să mă includ absolut în una dintre cele două categorii: femeie versus fată. Ce eram de fapt? O femeie doar pentru că deja îmi câștigam singură existența? O fată deoarece încă nu eram fizic în parametrii tipici pe care societatea îi impunea? Nu știam exact ce sunt, nici cum sunt, tocmai pentru că recunoșteam în mine acțiuni care mă plasau fie într-o categorie, fie într-alta.

Cine decidea în care parte te situezi? Exact, tot societatea spre care plecam cu atâta sfințenie urechea. Toate standardele impuse de o zeitate supremă inexistentă au fost aplicate majorității ființelor de sex feminin care le-au luat ad litteram (printre care mă aflam și eu) tocmai pentru a corespunde. Ca să fii femeie trebuie să… O fată care se respectă trebuie să… Nici măcar categoria predefinită nu era constantă. Azi era vorba de o femeie care se respectă, mâine era vorba de o fată care se respectă. Unde era limita? Cine îți dădea verdictul final? Cine punea eticheta corectă?

Încrâncenarea cu care făceam lucrurile pornite prin TREBUIE mă extenuau. Și în loc să mă concentrez pe nevoile din interiorul meu care mă modelau dintr-o fată într-o femeie, luam bucăți din propria existență și le comparam cu acest ideal absurd. La un moment dat m-am surprins întrebându-mă: dar dacă eu aș impune limitele, standardele și mi-aș ghida viața după propriile dorințe, ce s-ar schimba? Cum m-aș simți? Iar ca o rememorare a unei întrebări puse în școală la ora de religie (știu, n-ar nicio legătură cu subiectul în cauză dar creierul meu funcționează după reguli anapoda de alipire) și anume ce anume ar face Iisus într-o anume situație, la fel am început și eu să mă întreb: ce ar face Anca cea matură în această situație? Cum ar reacționa acea femeie la care tindeam?

La străfulgerarea acestei întrebări am simțit un puternic sentiment de rușine. O rușine că deși nu corespundeam standardelor, am avut curajul să mă gândesc la mine ca la o femeie. Și totuși, mi-am spus că poate această nouă perspectivă o să mă facă nu atât să descopăr misterele vieții, cât să mă ajute să câștig ceva, cumva, fără să mai lupt nemilos cu tot ce îmi spunea societatea că ar trebui să fac, ce ar trebui să fiu sau cum ar trebui să mă simt. Repetarea tot mai frecventă a acestei întrebări nu m-a făcut să cred că am câștigat automat războiul împotriva tuturor anxietăților care îmi erau insuflate de exterior. Dar a fost o luptă întinsă pe ani pe care am câștigat-o treptat și care nu încetează să își extindă granițele din mintea mea.

În anii specifici adolescenței, credeam că pot ajunge la perfecțiune și naivitatea mea de atunci nu face acum decât să mă înduioșeze și să mă bucure că am depășit momentul în care chiar credeam că ea există cu adevărat. Cineva îmi tot arunca într-un mod nu foarte prietenos întrebarea: tu crezi că ești perfectă? Și ca o repetare pentru un sine mai conștient de propriile calități și defecte, răspunsul e același: nu, nu cred asta. N-am crezut niciodată acest lucru și sper, pentru un mod sănătos de-a mă vedea în viitor, că nu voi crede asta nici de acum înainte.

Totuși, îi admir, într-un mod oarecum îndoielnic, pe aceia care se cred buricul fiecărui context în care sunt prezenți. Oare care este cu adevărat părerea lor despre propria persoană? Atunci când se șterg după un duș răcoritor și își analizează trăsăturile în oglindă, ce-și spun? Când se pun noaptea cu capul pe pernă, cum vorbesc cu ei? Este mai ușor pentru ancorarea ta în realitate să-ți reamintești că ești grozav (și să te limitezi doar la acest câmp semantic) sau viața e mai suportabilă când te recunoști cu tot complexul de limitări și minunății care ți-a fost dat? Am scris această întrebare nu pentru că am dubii în legătură cu propria poziție vis-a-vis de chestiunea în cauză, ci mai degrabă lansez o curiozitate în neantul internetului pentru a descoperi și alte viziuni. Iar atunci când ajungi să-ți clarifici tot mai abitir întrebări de acest fel, cred că faci pași spre a fi mai femeie sau mai bărbat, după caz.

Vârsta în sine nu cred că vine obligatoriu la pachet cu înțelepciunea, dar îți mai clarifică din întrebări, îți potolește din griji, îți anulează din anxietăți și pe măsură ce corpul se șubrezește (chiar și insesizabil), ajungi să te bucuri tot mai mult de viață. Pentru că nu o mai trăiești după regulile altora, ci după propriile reguli. Nu mai faci copii doar pentru că societatea îți spune că trebuie să îi ai până la x ani. Nu mai stai în companii unde simți că oricâte și orice ai face, ar trebui să mulțumești cerului că ai un loc de muncă. Nu mai acompaniezi parteneri care te iau ca pe un dat care li se cuvine doar prin simpla și minunata lor existență pe pământ.

Și după toate introspecțiile pe care le am cu o Anca dornică să descopere lumea prin propriile lentile, am înțeles că sunt mai femeie pentru că în ciuda limitărilor și defectelor mele, mă iubesc așa cum sunt acum. Mă iubesc așa cum sunt deoarece cu bagajul intelectual și emoțional actual atât am reușit să fac. Până aici am reușit să ajung. Însă am mai înțeles că iubirea de sine capătă deseori printr-o neobosită repetiție o nuanță prost înțeleasă. Sau cel puțin asta am sesizat privind-o prin propriii ochi: a te iubi nu ar trebui să anuleze dorința de îmbunătățire. Însă ce pierdem din vedere este că îmbunătățirea de sine este mai sănătos să o ghidăm după ideile, stilul de viață, dorințele sau circumstanțele proprii decât ale altora. Cu toții putem fi mâine o versiune mai șlefuită decât cei care suntem azi. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să ne urâm azi pentru că nu suntem deja cei care am putea fi mâine, într-un an sau zece. Ori, mai rău, că nu suntem acolo unde sunt ceilalți.

Acum 5-6 ani pe când mă plimbam cu o prietenă în parc, mă uitam cu o admirație aproape de nesăturat la toate femeile care ne înconjurau. Țin minte că i-am spus cu o durere sufletească uriașă de cât de lipsită de substanță mă simțeam comparativ cu orice altă femeie. Ca și cum nu eram decât un ambalaj gol pe dinăuntru. Și ca să fiu și mai dură cu mine, îmi repetam că nici ambalajul exterior nu mă încânta câtuși de puțin. Simțeam că nu văzusem suficiente locuri, nu citisem suficiente cărți, nu făcusem parcă mai nimic în cei douăzeci și puțin de ani care să umple cu substanță acest ambalaj. Și cel mai rău lucru pe care îl credeam pe atunci despre mine, asta ca să realizez ulterior secătuirea unui anume rezervor, era că nu-mi vor ajunge cei mulți sau puțini ani ai vieții ca să mă întregesc cu toate lucrurile care simțeam că-mi lipseau.

Ca și cum toată scena s-ar fi petrecut ieri dimineață, țin minte râsul ei venit ca după o glumă extrem de stupidă, dar mai ales replica la ceea ce verbalizasem: fată dragă, o să îți dai seama cât de mult te înșeli când o să ajungi să te cunoști trecând de straturile de suprafață. Nu o să îți placă tot ceea ce o să găsești în interiorul tău, dar sunt sigură că o să descoperi și lucruri care nici nu știai că pot exista în tine. Doar pentru că mi-aș fi dorit atunci ca ceea ce-mi spunea să fie adevărat, asta nu a însemnat că am și crezut-o. Nu imediat, cel puțin.

Mă reîntorc uneori la acea zi și la cuvintele Danielei, convinsă de propriile acțiuni în timp că avea perfectă dreptate. Și că mai important decât ambalajul pe care l-am primit la începutul existenței fizice este cu ce am ales să îl umplu în construirea mea ca femeie. Cu toții avem un parcurs și un ritm propriu, întrebarea este cum treci de la a fi fată la a fi femeie ori de la a fi băiat la a fi bărbat și ce alegi să iei cu tine pe drum?

Lasă un răspuns la Anca Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

2 comments

  1. Eu cred ca intrebarea cu care ar trebui sa incepi este… care cred eu ca este diferenta dinte o fata si o femeie?

    1. …sau așa. Cert este că o întrebare nu o exclude pe cealaltă și cu cât mai multe nuanțe ale aceleiași nedumeriri reușesc să se cristalizeze, cu atât mai ușor îți este să te raportezi la propria persoană.