Type and press Enter.

Bine și rău

Am crezut multă vreme că oamenii sunt fie buni, fie răi. Că acele mici zvâcniri de contrast nu ne aparțin, ci sunt impulsurile pe care le trăim când lumea interacționează cu noi. M-am înșelat.

Bine și rău există în fiecare om, în fiecare suflet. Și mai cred că proporția, dacă ar fi să-i dau o valoare numerică, ar fi de 50-50. Atât de convinsă am fost că am un suflet 100% bun, că intențiile mele sunt în totalitate bune, că nu fac niciodată rău voit, încât am crezut că răul a venit mereu din exterior. Și când nu mi-am mai recunoscut prorpiile gânduri, întregul meu univers interior s-a prăbușit.

Cum puteam eu să gândesc rău când înainte nici nu mi-ar fi trecut prin minte astfel de idei? De când puteam gândi așa? Mi-am imaginat că un om bucuros nu poate fi trist pentru o lungă perioadă de timp și că pozitivismul din minte nu poate fi înlocuit de atâta negativism. Am crezut că a fi bine, a fi fericit și a fi ok cu tine este un dar cu care dacă te naști, nu-l vei pierde niciodată. Că fundația ta de om este în așa fel construită încât să nu fie dărâmată de nicio furtună sufletească. Până când am simțit că nu sunt ok. Și că nu sunt fericită. Și că nu sunt mulțumită. Și că sunt atât de multe lucruri pe care aș vrea să le schimb radical.

Dar la fel ca o rătăcire într-un deșert, m-am simțit la fel de rătăcită. Și am început să neg acea stare de rău. Să o reprim. Să mă gândesc că e doar o zi proastă, sau poate două. Că soarele va răsări și pe strada mea. Dar n-a făcut-o. Nici după o săptămână, nici după o lună. Și fără să cred că am de ales, am continuat să nu fiu bine cu mine și să capăt convingerea că așa va arăta toată viața mea. La urma urmei, ce puteam face? Aceasta era noua mea realitate. De fiecare dată când îi opuneam rezistență, mă luptam. Cu răul, cu tristețea, cu gândurile sumbre din capul meu. Cu tot ce credeam că nu există în mine. Cu nodul din gât. Cu golul din stomac. Cu mine.

Tot ce vedeam în jurul meu, tot ce citeam era că trebuie. Trebuie să fii optimist, trebuie să ai pe cineva în viața ta să fii fericit, trebuie să călătorești în cele mai îndepărate locuri ca să simți, trebuie să fii mereu cu zâmbetul pe buze, trebuie să arăți într-un anume fel, trebuie să faci un milion de lucruri ca să te simți împlinit. Toți acești trebuie mă oboseau și mai tare și simțeam că nu voi mai ajunge niciodată să fiu așa cum mă știam a fi.

Într-o zi, încercând să-mi descâlcesc gândurile și sentimentele, cineva mi-a spus că uneori este în regulă să nu fii ok cu tine. Și acum, dacă închid ochii, pot să retrăiesc senzația de lanț greu care mi s-a dezlegat din jurul plămânilor și cum am început din nou să respir. Am simțit, după multe luni de zile, că pot să respir normal. Tot ce auzisem până în momentul acela era că trebuia să fiu bine cu mine, însă nimeni nu-mi spusese că era normal să nu fiu în regulă cu mine. Ca și cum cineva îmi îngăduise să consider normal ceea ce simțeam. În sfârșit înțelesesem că lucrul care mă întrista cel mai tare era dârzenia cu care mă luptam cu sentimentele negative, cu toată armata de gânduri negre pe care le aveam mereu în mine. Doar că nu eram conștientă de existența lor.

Acea propoziție a venit ca o victorie în lupta mea interioară. Am înțeles cu adevărat că nu există doar bine sau doar rău, doar fericire sau doar tristețe, doar frumos sau urât. Multă vreme mi-a fost frică să pun mâna pe hârtia pixelată și pe creionul virtual de teamă să nu scot urâtul din mine. Să nu arunc cu vorbe gândite la tristețe sau cu preconcepții împământenite de decenii. De teamă să nu-mi arăt urâtul am ales de multe ori să tac, să nu scriu, să nu răspund, să nu ripostez, să nu acționez, să îmi anulez orice dorință. Dar, de fiecare dată, urâtul nespus mi s-a adunat pe suflet la fel cum se adună gunoiul într-o groapă de la marginea satului.

Și-apoi am ajuns la o aglomerare de lucruri urâte în mine încât am simțit că mă sufoc. Am simțit că partea mea rea căpăta puteri tot mai mari și nimic nu părea că se îmbunătățește. Viața devenea tot mai tristă, drumul meu părea tot mai aglomerat, zilele mele tot mai îmbâcsite, viitorul spre care mă uitam cândva cu nerăbdare se transformase într-o gaură neagră. Nimic luminos la orizont, nicio mireasmă de viu împrejur. Degeaba îmi spuneam că este ok să nu fiu mereu ok. Fraza care mă ajutase să înțeleg că viața nu este un șir lung de bezele topite și dulceață își pierdea din însemnătate. Și pentru o perioadă de timp m-am simțit mai pierdută ca niciodată.

Mă simțeam victorioasă dacă reușeam chiar și să mă ridic din pat, să am nopți neîntrerupte de somn sau dacă trecea o zi fără să fi plâns. Nu știu cât am petrecut în acel hău, sau poate pur și simplu am ales inconștient să uit. Deschideam zilnic geamul, însă abia după o perioadă bună de timp am început să aud păsările cântând. Ceva din acele triluri îmi dădea un fior de liniște. Și-am început să le ascult nu doar dimineața, ci și seara. Uneori lăsam și noaptea geamul deschis doar ca să le aud din nou. Și-apoi m-am surprins fotografiind o floare. Tot mai multe melodii îmi puneau un zâmbet moale pe față. Începusem să mă bucur de o plimbare, de o carte, de un film. Lumea din jurul meu începuse să se îmbujoreze din nou. Și viața mea nu mai era așa de sumbră precum o vedeam până atunci.

Acum când mă uit în spate și mă gândesc la acest drum al meu nu reușesc să identific ziua exactă a fiecărei pietre de hotar și probabil nici n-o voi face deoarece drumul spre a fi bine cu mine nu s-a întâmplat în hopuri, ci pas cu pas. Am încetat să mai caut luminița de la capătul tunelului și să mă agăț cu disperare de tot ce aș fi crezut că m-ar putea face fericită. Am încetat să mai reprim răul din mine deoarece acum sunt conștientă că el există și că va fi mereu acolo. Dar am înțeles că am puterea asupra gândurilor și acțiunilor proprii pentru a nu transforma această lume într-o groapă și mai mare de rău și urât. Și chiar dacă cei dregi îmi sunt mereu alături, am mai înțeles că pot să fiu chiar eu soarele de pe strada mea atunci când am nevoie de o rază puternică de lumină.

foto: Dana Moica

Lasă un răspuns la Daniela Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

One comment

  1. Doamne, Anca! Atâta luciditate, asumată, m-a înfiorat! Mult adevăr ai spus și mult curaj ai demonstrat!