Type and press Enter.

Apocalipsa elefantului alb – arta nu oferă soluții cu punct sau cu semnul întrebării

“…să vrei sau să simți nu este unic omului.”

Arta nu oferă soluții. Ea este un instantaneu al prezentului ce va rămâne în trecut pentru ochii viitorului. Dar prezentul este construit din ceea ce azi este trecut și de prea multe ori uităm că el este baza viitorului de mâine. Ce-a fost, a fost, ar spune unii. Dar ce a fost mai este și acum, iar în funcție de calitatea lui a fi, doar timpul ne va spune dacă ce ne așteaptă într-un viitor mai îndepărtat sau mai apropiat este mai rău sau mai bine.

“Ce să fac, mă întrebi?

Pentru început, să ascult.”

Vorbind cu un coleg care pe care l-am îndemnat să vadă expoziția, mi-a mărturisit ulterior, pe lângă starea de angoasă cu care a rămas după vizită, un gând de-al lui care s-a agățat de mine ca un ciulin de palton: expoziția nu oferă soluții. Cu deschidere, curiozitate și cu această idee în buzunar am pășit în incinta garnizoanei pe o vreme care doar a întregit tabloul emoțional ce s-a conturat pe durata întregii vizite. 

“Paradigma drepturilor nu poate fi ușor ignorată când ești lăsat în afara ei. Atât timp cât drepturile negative protejează unii indivizi de la a fi răniți, omorâți sau exploatați, ele trebuie să funcționeze pentru toți.”

Expoziția de artă contemporană Apocalipsa elefantului alb este organizată de Meta Spațiu și Asociația Culturală și Ecologică SEPALE și este coordonată de echipa curatorială compusă din Mălina Ionescu, Denise Parizek și Mirela Stoeac-Vlăduți. Apocalipsa elefantului alb, ce reunește peste 40 de artiști români și străini, mai poate fi văzută doar până în data de 5 septembrie la Comenduirea Garnizoanei din Timișoara (Piața Libertății nr. 5). Prin creațiile lor, artiștii au compus un instantaneu actual, dar totodată apocaliptic ce înconjoară existența (încă) a elefantului alb, adică a noastră a tuturor viețuitoarelor acestui pământ. Lucrările prezente în cadrul expoziției, de la instalații video, picturi, scurtmetraje, fotografii, schițe, sculpturi din materiale dintre cele mai diverse, au apăsat pe butoanele interioare care sunt fin legate de o sumedenie de sentimente și trăiri diametral opuse.

“Celor pe care i-am rănit atât de mult, le voi cere iertare. Și voi fi responsabilă față de cei pe care i-am domesticit violent.”

Printre lucrările mele preferate se numără instalațiile lui Ștefan Radu Crețu și cele ale Andreei Medar, însă cele mai multe sentimente m-au încercat pe măsură ce vizionam scurtmetrajul We fly, we crawl, we swim – a short film about climate justice (Zburăm, ne târâim, înotăm – un scurtmetraj despre justiția climatică). Vinovăția, simțul responsabilității, rușinea, empatia, tristețea, compasiunea, speranța și curajul m-au luat de-a valma pe măsură ce cadrele se scurgeau prin fața ochilor mei. Afișul care m-a întâmpinat înainte de-a intra în mica sală de proiecție mă anunța, scris cu majuscule, că urmează să văd A SAD AND HOPEFUL TALE (o poveste tristă și dătătoare de speranță). Trecând de la o emoție la alta, de la o idee la alta, mi-am șters lacrimile și un gând mi-a înmugurit în minte: arta, totuși, oferă soluții. Trebuie doar să știm încotro să ne uităm. Și să avem tăria necesară de a ne uita înăuntru pentru a reașeza credințe, impulsuri și obiceiuri.

“Poate sunt moduri mult mai bune de a ne organiza viețile, dincolo de structuri care se hrănesc cu putere și control. Poate că trebuie să le căutăm pe acelea. Poate prin căutare ajungem acolo.”

Pentru mine o idee trece la rangul de artă atunci când ea mișcă ceva în interiorul meu, când îmi lansează o temă de gândire, când mă intrigă, revoltă sau uimește. Cred că opera fiecărui artist ar trebui să fie materializată exact așa cum este ea în esența ei: crudă, necenzurată, reală. Și mai cred că ea, pentru noi restul, scoate la iveală ceea ce alegem să vedem zilnic atunci când ne uităm la orice altceva în jur: urât sau frumos, deznădejde sau speranță, o imagine apocaliptică sau un șir de probleme și soluții, o lume pe care nu o putem controla sau o realitate la care putem contribui fiecare cu bucata noastră. 

“Știu că trebuie să ascult cu trupul meu și dincolo de trupul meu.”

Expoziția Apocalipsa elefantului alb mi-a produs un mic zbucium, ceea ce mă face încă o dată să realizez că atâta timp cât nu cimentăm în interiorul nostru orice credință împrumutată, vedem ceea ce se întâmplă în jur nu prin prisma unui cutremur de o magnitudine uriașă, ci printr-un filtru propriu care oferă nenumărate soluții și posibilități.

“Cât voi trăi, voi merge spre tine, dreptate. Voi merge și voi merge, mă voi târî și voi dansa.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *