Type and press Enter.

Lecții de finețe cu Diana-Florina Cosmin de la Fine Society

Pe biroul de acasă tronează un pin board pe care stau cuminți unele dintre cele mai adânci bucurii ale sufletului meu: călătoritul, o mașină de scris, citate dragi și pozele a două persoane pe care le admir profund. Una dintre ele e Diana-Florina Cosmin, o femeie incredibilă, atât din punct de vedere profesional, cât și uman.

În 2010 mi-am făcut curaj să-i trimit o cerere de amiciție pe Facebook și din momentul acceptului a început o prietenie tare frumoasă. Deși nu ne-am întâlnit fizic decât la 4 ani distanță, admirația mea și sfaturile Dianei au parcurs zilnic drumul Timișoara-București și retur.

Am început s-o citesc pe Diana oriunde scria: în revista Cosmopolitan pentru care semna o rubrică lunară, în paginile Forbes, ForbesLife, UP by Forbes, Forbes Kids, în prima carte pe care a semnat-o, intitulată Poveștile unei inimi (despre care am scris o scurtă recenzie aici), pe vechile ei bloguri și acum în actualul ei colț de lume virtuală: Fine Society. Pe măsură ce-i descopeream condeiul inima mea se atașa tot mai mult de stilul scrierilor ei, de măiestria cu care amesteca emoțiile, trăirile și dorințele. Textele ei nu mă fac doar să îmi imaginez, ci mă învăluie și mă teleportează în acel loc, la acel eveniment, lângă acei oameni.

La fiecare întâlnire de-a noastră am descoperit părți ale Dianei pe care le citisem deja din texele ei, cum ar fi că unghiile roșii au devenit o semnătură personală de mai bine de 10 ani sau de afinitatea ei pentru broșe. Dar, tot în cadrul acelor întâlniri, am descoperit și părți care m-au făcut s-o îndrăgesc și mai tare: gingășia zâmbetului, eleganța gesturilor, finețea ținutelor. Această Diana pe care o știu de câțiva ani buni a devenit o prietenă extrem de dragă, un exemplu, o forță și o „soacră”, după cum declara la fiecare întâlnire: „Vezi că o să stau cu ochii pe tine ca o soacră, să te pui serios pe scris.” Pe lângă amalgamul frumos de litere pe care le așterne pe Fine Society, are și un talent înnăscut în a captura imagini la fel de pline de istorisiri. Dar, vă rog, să nu mă credeți pe cuvânt și să aruncați un ochi și pe Instagramul ei.

Am primit și primesc zilnic porții zdravene de inspirație din partea Dianei și mi-am dorit tare mult să îi descos planurile de viitor, ritualurile și gândurile. Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, Diana-Florina Cosmin.

foto: Vali Bărbulescu
La începutul anului îi anunțai pe toți cei care te citesc că noul tău acasă este online-ul. Ce a înseamnat pentru sufletul tău de om care iubește revistele ruptura de print?

Am iubit mereu online-ul și tehnologia, sunt un om foarte tehnic și logic de felul meu și mi-a plăcut întotdeauna ideea de a ajunge la mulți oameni dintr-un singur clic. Deschide o lume nouă. În facultate, prin 2000, aveam blog pe platforma Yahoo 360 și citeam bloguri din afară. Am și acum mulți prieteni buni pe care i-am cunoscut la acea vreme pe (m)IRC, stăteam și pe forumuri cu oameni smart, deci mi-a plăcut dintotdeauna ideea de a disemina informație în mediul digital. Pe de altă parte, am crescut făcând reviste din coli A4, deci emoțional vorbind printul a avut mereu un loc special.

În acest moment al vieții mele, desprinderea de print a fost nespus de lină. Poate acum 2-3 ani aș fi vărsat ceva lacrimi de nostalgie, acum am simțit doar multă liniște și fericire. Ca și cum viața mea ar fi devenit, brusc, foarte simplă și senină. Rațional, era o mutare pe care puteam să o fac de ceva vreme, fiindcă aveam de ani buni elanul, curiozitatea și pofta de online. Emoțional, nu eram încă acolo. Nu eram dispusă să renunț la mirosul hârtiei, la foșnetul paginilor, la orele în DTP, la paginat. Până când am realizat că trebuie să privesc înainte și să-mi dau voie să cresc profesional într-un alt mediu.

Am primit destule propuneri din print în ultima perioadă și poate voi mai avea o rubrică pe ici pe colo, dar nu am plecat de la Forbes ca să mă duc la nicio altă revistă. Am plecat din print ca să mă duc în online, fiindcă aici îmi doresc să fiu. Nu exclud ideea ca Fine Society să aibă cândva și o declinare în print, de câteva ori pe an, dar sufletul proiectului va fi mereu în online. Aici e și sufletul meu în acest moment.

Titlul articolului „Scurtă lecție despre cum scoți o poveste din orice” m-a entuziasmat până peste măsură și m-am gândit că va urma o listă lungă de tips and tricks. Totuși, cum reușești să scoți o poveste din fiecare experiență, fie că vorbești de lansarea unui parfum, de cărțile citite sau de melodiile anilor 2000?

Mi s-a pus de multe ori această întrebare, se pare că am acest dar de a îmbrăca un lucru care mă entuziasmează în ceva mai mult decât o descriere punctuală. Nu mă străduiesc, e modul meu nativ de funcționare. Spre exemplu, să zicem că scriu despre lansarea unei colecții de designer. Am văzut-o, mi-a plăcut, mi se pare cool. Când mă apuc de scris, în mintea mea mecanismul e clar: ce pot să aduc eu DIFERIT? Toată lumea poate lua un comunicat de presă, îi pune o poză frumoasă primită pe wetransfer și, teoretic, e gata articolul. Eu nu cred în asta și nu voi face niciodată așa ceva.

Ca regulă, scriu doar de ceea ce îmi place, iar când ceva îmi place am automat niște referințe cu privire la lucrul respectiv. Prin urmare, revenind la exemplul cu colecția de designer, n-o să mă apuc să-ți înșir doar materialele din care e făcută și să-ți spun cât de frumoasă e, ci o să dau și altceva. Poate am cunoscut mai demult designerul respectiv și am învățat ceva de la el, iar acel ceva poate fi util și relevant și pentru persoana care dă clic pe articol ca să vadă hainele. Îi dau mai mult decât se așteaptă. Poate am citit o carte despre genul stilistic căruia îi aparțin hainele și o să-ți dau un „insight” care să te facă să înțelegi mai bine de ce ele sunt așa cum sunt. Sau poate îmi aduc aminte de un film vechi unde protagonista avea niște ținute care semănau ca stil și o să extrapolez către atmosfera unei alte epoci. Nu inventez niciodată nimic, doar extrag lucruri care mi se par relevante în context.

Nu e un proces conștient, pur și simplu când mă așez să scriu de un lucru, mintea mea derulează automat, ca pe un Google search, toate referințele pe care le am cu acel lucru. Aleg ce mi se pare interesant sau folositor. Numitorul comun este acesta: încerc să dau oamenilor MAI MULT decât evidența, decât banalul, decât o informație punctuală. Dacă simt că nu am ce să ofer în afara unei știri care a mai apărut la încă 20 de persoane, mai bine nu pun. De foarte multe ori nu pun.

Ești un om al detaliilor, calitate nu foarte frecvent întâlnită. Crezi că este una înnăscută sau exersată?

E înnăscută, zic eu. Am fost mereu maniacă a detaliilor și folosesc termenul „manie” fiindcă uneori devine obositor. Mi-aș dori câteodată să nu-mi mai pese atât de mult de amănunte, să mă uit din avion asupra lucrurilor, să zic ,,Da, ok, merge!” și să trec mai departe. Dar nu pot, țin foarte mult la fine-tuning și la finețuri. Cred că de asta mi-am și ales pentru site cuvântul „fine”, finețurile astea sunt obsesia vieții mele. Firește că se poate și exersa, dacă vrei, dar dacă nu pricepi nativ de ce un anumit lucru trebuie să fie finisat până în cel mai mic amănunt e greu să-ți explice altcineva. Pentru liniștea sufletească și pentru stres, cred că e mai bine să vezi lucrurile din avion uneori. E mai simplu, dar în același timp pierzi un pic din farmecul momentelor. Oi fi eu maniacă a detaliilor și perfecționistă, dar asta mă ajută să țin minte o bogăție de amănunte cu care ulterior îmi nuanțez articolele și poveștile. Asta e partea luminoasă a „Forței”, stresul e partea întunecată

„În fiecare dintre noi, femeile, se ascunde o călătoare care stă cuminte pe valiza ei și așteaptă.” Care sunt locurile spre care vei călători în acest an?

Nu fac planuri pe termen foarte lung, maximum 1-2 luni înainte. Thailanda și Malta în martie, Milano în aprilie. Pentru vară încă nu am decis, aștept ca viața să mă surprindă. Pe lista mea scurtă se află însă Noua Zeelandă și America Latină.

Dacă s-ar pune problema unei relocări, spre ce loc ți-ai îndrepta atenția?

O să sune puțin ciudat, eu fiind o fire extrem de activă și aflată mereu între avioane, dar cred că m-aș muta într-un loc extraordinar de liniștit. Un orășel din Elveția, Leiden în Olanda, Reykjavik în Islanda, Cracovia în Polonia. Undeva unde să am tihnă. Iubesc Londra, New York-ul, Parisul, dar dacă ar fi să plec din România nu m-aș duce către ele. Mi-aș face un „hub” de liniște, din care să pot călători către toate colțurile lumii. Locurile liniștite mă încarcă, zgomotul mă consumă, iar în ultima perioadă am învățat să mă bucur de acest lucru.

Nu țin minte să fi citit despre un anume mentor în textele tale. Totuși, este cineva care a avut sau are acest statut în ochii tăi?

Am învățat și continui să învăț câte ceva de la fiecare persoană care îmi iese în cale, dar ca influență definitorie cred că mama este persoana. Am „furat” multe de la ea, observând-o de-a lungul vremii. Profesional, am învățat multe de la scriitorul Petre Barbu, care mi-a fost coleg la Forbes timp de opt ani, iar în primii doi era senior editorul meu, deci practic toate textele mele treceau prin mâna lui și le discutam împreună. Pentru un tânăr jurnalist de 20 și un pic de ani, să-l ai pe Petre editându-ți textele și explicându-ți despre frazare și despre coerența ideilor este un noroc enorm. Sunt mândră că am învățat de la el și îi voi purta mereu recunoștință și afecțiune.

Care este următorul loc „de film” pe care vrei să-l vezi și în realitate?

Castelul familiei Guldenburg. E pe listă de multă vreme, dar nu i-a venit rândul.

Eu una aștept cu nerăbdare o nouă carte semnată de tine. Ai ceva planuri în acest sens?

Da! În sfârșit, după 5 ani, pot spune că am planuri. Și până acum aveam, dar nu aveam timp, așa că nu erau planuri concrete, ci dorințe intime. Am citit de curând, într-un număr Grazia Italia, un interviu cu actorul Hugh Grant, care mărturisea că el de-o viață lucrează la o carte. Și spunea ceva care m-a impresionat prin plasticitate: că nu crede că o va termina vreodată, fiindcă se teme că ar fi proastă și că nu i-ar plăcea nici lui și nici publicului, dar că are nevoie de ea în viața lui. ,,Cartea aia e pentru mine cum e balconul la o casă. Poate nu ieși niciodată pe balcon, dar e plăcut să știi că e acolo” zicea el. M-a amuzat foarte tare.

Cumva ideea cărții a fost ,,balconul” meu în ultimii ani, dar acum plănuiesc să ies pe balcon și să privesc în jur. Nu vreau un roman, ci o carte de eseuri sau de povestiri scurte, despre toate lucrurile pe care le-am învățat în ultimii ani. Am cunoscut oameni, locuri, filozofii și povești, iar asta m-a încărcat. Vreau să joc rolul decantorului care filtrează toate astea și împărtășește oamenilor acele frânturi interesante care le pot fi de folos sau le pot hrăni sufletul. Nu sunt o vanitoasă și n-o să mă erijez niciodată în vreo mare înțeleaptă, în fond am doar 33 de ani. Dar sunt un foarte bun observator și de pe balconul meu lumea se vede interesant. Poate cineva vrea să urce să privească.

„Întotdeauna am zis că oamenii cu încredere de fier în ei înșiși nu s-au născut așa: sunt pur și simplu oameni care s-au pus mai mult la încercare și își cunosc mai bine tăria interioară.” Este exercițiul la care te-ai supus și tu în lupta împotriva nesiguranței de sine?

Da. M-a supus viața, m-am supus și eu, e un fel de tango cu viața. Uneori domini tu, alteori te domină ea.

Ai vreo rutină la care nu ai renunța niciodată, indiferent de colțul de lume în care te afli?

La scris, deși nu e o rutină, ci un ritual, fiindcă nu e niciodată repetitiv. Apoi, la Facebook și Instagram fiindcă iubesc să comunic. N-o să renunț niciodată la rețele sociale fiindcă îmi place interacțiunea cu oamenii, iar dacă te înconjori de persoane interesante e o plăcere să-ți verifici newsfeed-ul. La sport, fie că e vorba pur și simplu de mers pe jos, în lipsă de altceva. La trezitul dis de dimineață. Și la cochetărie. Să te îmbraci într-un fel care te reprezintă e tot un ritual, o rutină care se cere întreținută. Nu mi-am zis niciodată ,,Oricum nu mă vede nimeni aici, ce contează?”. Mă văd eu.

Îmi place să-mi iau laptopul și să scriu în cafenelele mele preferate. Agitația oamenilor, feluritele parfumuri, stiluri vestimentare și atitudini, aroma de cafea și mirosul de vanilie din aer, toate mă inspiră și fac degetele să zboare efectiv pe tastatură. Cum să scriu despre oameni, dacă nu stau printre ei, nu-i privesc și nu-i analizez discret?

Pentru că ești o persoană nostalgică, îndrăznesc să cred că iubești și alte timpuri apuse. În ce perioadă ți-ar fi plăcut să trăiești și în ce loc?

Aici e un paradox. Îmi place la nebunie tot ce e nou și modern și n-aș putea trăi, spre exemplu, într-o casă cu mobilier stil. Nu mi se potrivește. Sunt pentru minimalism, ergonomie, high-tech. Iubesc faptul că m-am născut în secolul XXI și nu cred că m-aș fi potrivit neapărat într-o altă perioadă istorică. Dar sunt o mare nostalgică după copilărie. Practic sunt nostalgică după propriile mele amintiri și după oamenii din ele, care acum nu mai sunt printre noi. Sunt nostalgică după anii 80 și 90, deși n-au fost o perioadă glorioasă pentru România, dar nostalgia mea vine din faptul că pe atunci eram mică și abia descopeream lumea. Uneori mi-e dor să revăd lumea aceea și s-o explorez cu ochii de adult.

Întâlnirea cu Shirin Neshat ai declarat-o ca fiind una dintre cele mai emoționante. După mai bine de un an de la acest dialog, cum arată topul celor mai frumoase întâlniri?

Știu că va suna clișeistic, dar fiecare întâlnire e specială. Nu sunt două povești la fel, fiecare om te entuziasmează cu altceva, fiecare oferă altă lecție, altă emoție. Shirin m-a impresionat prin vulnerabilitatea ei în fața unui jurnalist pe care-l vedea pentru prima dată, dar au mai fost multe alte persoane speciale. Din fiecare întâlnire pleci cu o emoție aparte, te încarci cu o energie pe care o duci cu tine în ziua respectivă și multe zile după-aceea. Dacă derulez în minte filmul întâlnirilor din ultimul an, de la fiecare am rămas cu câte ceva și mi-e foarte greu să le ierarhizez într-un top. Fiecare interviu de la care pleci este, în acel moment, cel mai special de până atunci.

Ai scris foarte mult despre parfumuri și doar citindu-te îmi imaginez că ai fi fost un parfumier de succes. Care este parfumul pe care îl îndrăgești cel mai mult și care este povestea găsirii lui (cu siguranță există una)?

Am multe parfumuri cu poveste, deși – culmea – nu sunt un mare talent într-ale mirosurilor. Am un prieten, medic, care doar se apropie de tine, trage aer în piept și decretează: ,,Parfumul X”. Le ghicește inclusiv pe cele de nișă. E un talent. Eu una nu recunosc parfumuri pe alte persoane, n-am un nas prea grozav în acest sens, dar îmi place să explorez. Un parfum foarte drag mie se numește SOTTILE, de la Yosh, o parfumieră japoneză pe care am cunoscut-o la București, la Elysee, în 2011. Era expertă în numerologie și clarvăzătoare și, deși eu nu credeam în așa ceva, mi-a „citit” niște lucruri care mi s-au potrivit perfect. Ea spunea și că parfumul SOTTILE este pentru inspirație, iar eu tocmai îmi terminam cartea în acel moment. Nu știu dacă a fost coincidență sau nu, dar în acea perioadă chiar am purtat exclusiv SOTTILE. Așa am simțit, deși în general mai rotesc parfumurile între ele. E un parfum care îmi va fi mereu foarte drag și e un parfum frumos, feminin, solar.

Și mai e parfumul meu favorit absolut, Balmain – Ambre Gris, pe care l-am mirosit fix 10 secunde, în timp ce ieșeam din magazinul Selfridges din Londra, în 2010. Mă grăbeam la metrou, dar m-am întors, am cumpărat o sticlă pe loc, iar în următorii 5 ani a fost parfumul meu iconic. În continuare mă definește și, sincer, nu cred că am găsit deocamdată vreun înlocuitor redutabil. Folosesc multe parfumuri care-mi plac, dar dacă mă întrebi care e parfumul meu iconic, tot Balmain – Ambre Gris rămâne.

Care sunt lucrurile fine de zi cu zi care te fac să zâmbești?

În ultima vreme îmi antrenez capacitatea de a descoperi ceva frumos în orice situație. Încerc să zâmbesc de fiecare dată din alt motiv.

Cărei persoane ai vrea să-i descoși sufletul și poveștile?

Am o mică listă și e vorba în general de femei care m-au intrigat cu ceva. Cu un mod de a vedea viața, cu un fel de a-și construi cariera, cu o metodă de a depăși greutățile sau de a închide gura lumii. Femei pe care eu le consider puternice și interesante, care n-au pornit cu un ,,careu de ași” în viață, ci mai curând cu niște date complet obișnuite, din care au făcut lucruri extraordinare. Le-aș descoase oricând pe Barbra Streisand, Sarah Jessica Parker, Victoria Beckham. Apoi, dintr-un alt registru, pe scriitoarea Nicole Krauss, pe cântăreața mea preferată, Katie Melua, și pe Anna Wintour. Iar dintre bărbați, pe Colin Firth, care mi se pare gentlemanul prin excelență și genul de om profund, cu care poți să vorbești despre orice, de la sonetele shakespeariene până la ecologie.

Care sunt cele mai importante principii după care îți trăiești prezentul?

„Bucură-te de ceea ce ai și încearcă să nu lași nimic urât în urmă”. În ultimii ani toate filozofiile mele complicate de viață s-au comasat în această idee simplă, dar care – pentru a fi trăită, nu doar declamată – implică o grămadă de lucruri de schimbat și de modelat la propria persoană. E un work in progress constant.

La ultima noastră întâlnire povesteai cu entuziasm despre 2017 și tot ceea ce va aduce el. Tu ce ne aduci în acest an cu Fine Society?

Tot ceea ce am adus și până acum, dar cel puțin la puterea a doua. Turez motoarele pentru și mai multe povești interesante și vreau să consolidez poziția site-ului ca primă destinație pentru oamenii care au nevoie de inspirație și de lucruri frumoase. Suntem bombardați cu informații din toate părțile, eu vreau să ofer povești atent-selectate, lucruri relevante și detalii de pus pe Inspiration Board-ul personal. Calitate, nu cantitate.

Diana, îți mulțumesc tare mult pentru finețea cuvintelor cu care ne bucuri sufletele zi de zi.

Interviu realizat în februarie 2017.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *